Nu este prima mea experienta cu Bukowski si, cu siguranta, nu este nici ultima. Am inceput la indemnul unui prieten cu Femei, carte publicata la Editura Polirom, iar cu sprijinul Buybooks am continuat cu volumul de povestiri „Cea mai frumoasa femeie din oras si alte povestiri”, ce a aparut initial in anul 1967 si a fost tradus si publicat si la noi, la editura RAO, in anul 2008.
Cea mai frumoasa femeie din oras si alte povestiriEditura RAO, Bucuresti, 2008Traducere din limba engleza de Domnica Drumea si Carmen Ciora
Charles Bukowski nu isi dezminte nici aici stilul de viata atat de nonconformist, ce l-a dus deseori in gura presei literare din tara de origine, America pe care o iubea atat de mult, dar care l-a evidentiat intr-o lume plina de principii de la care nu se abatea, succesul sau literar venind tarziu si, cu precadere, din Europa, unde scrierile sale ce depaseau (si depasesc inca!) limita decentei, verbale, cel putin, au avut succes aproape imediat si l-au determinat sa continue in aceeasi linie. Stilul de viata i-a construit si stilul literar, la fel de libertin, de indraznet, de „pornografic”, dar un stil care acapareaza.
Ce vreau sa spun cu aceste cuvinte? Literatura lui Bukowski prinde cititorul inca de la primele pagini, care nu reuseste sa iasa din transa cuvintelor sale, nu vrea sa se desparta de o lume descrisa cu toate tarele sale, fara nicio umbra de prejudecata si de ascundere a defectelor ei. Nu ascunde nimic, iar ceea ce zugraveste este chiar realitatea dura pe care nu vrem sa o recunoastem: lumea este plina de indivizi insipizi, care se invart intr-o lume strampta si scurta, concentrata pe munca, bautura si femei, respectiv barbati. Multi dintre noi ne dorim doar asta, suntem chiar invidiosi pe succesul lui Bukowski, diferenta fiind facuta insa din start: el avea stil, el avea inteligenta.
El scrie o istorie pentru cei multi, iar povestiri din volumul despre care vorbim apatin lumii intregi, lume formata in majoritate de oameni care nu citesc si pe care literatura ii descrie arareori. Si asta pentru ca este o lume plina de violenta, de faradelegi, de oameni fara capatai si care nu cunosc semnificatia cuvantului „decenta”: Bukowski se considera ca facand parte din aceasta lume, intra in ea din plin, fara menajamente, se instaleaza acolo si nu mai vrea sa iasa, intrucat i se potriveste intocmai.
Multe dintre povestiri il au ca personaj principal, asa cum s-a intamplat si in cazul cartii Femei, si nimic nu ne poate inlatura prezumtia ca acestea sunt autobiografice, desi uneori multe amanunte par exagerate sau doar incredibile. Nu ne putem retine mirarea in fata abuzului de alcool in care traiesc personajele din volum (nici Bukowski nu a fost un inger din acest punct de vedere), fara sa se opreasca niciodata si fara a suferi prea mult din cauza asta. In povestirea „Viata si moarte in salonul de spital” insa, totul se schimba: personajul sufera, este aproape de moarte, internat intr-un spital, supus diferitelor investigatii medicale si avertizat ca, daca nu se opreste din baut, nu exista decat un sfarsit prematur si previzibil si anume moartea. Si ce? Viata lui nu se rezuma doar la un pat de spital, nici la a-si infrange placerile si dorintele pentru o moarte definitiva:
„… mi s-a dat o lista cu ce sa mananc si mi s-a zis ca prima gura de bautura o sa ma omoare. Mi-au mai zis ca o sa mor daca nu ma operez. M-am certat groaznic cu o doctorita japoneza in legatura cu operatia si cu moartea mea. I-am zis: „Fara operatie” si ea a plecat fataindu-si curul nervoasa. Harry era inca in viata cand am plecat, dosindu-si cu grija tigarile. M-am dus intr-un loc de unde sa dau telefon. Mai intai m-am asezat si mi-am aprins o tigara. A aparut barmanul si am comandat o bere.-Ce mai e nou? m-a intrebat.-Nu prea multe, am raspuns.S-a carat. Mi-am turnat bere in pahar, m-am uitat la pahar o vreme, apoi am baut jumatate. Cineva pusese o fisa in tonomat si aveam si muzica. Viata parea putin mai frumoasa. Mi-am terminat paharul, mi-am turnat altul si m-am intrebat daca micul meu cocosel avea sa se mai scoale vreodata. M-am uitat in jur: nici o femeie. Am facut urmatorul lucru bun: am luat paharul si l-am dat pe gat.”
Proza lui Bukowki, pe langa multiplele ei valente ale realului, este si foarte amuzanta, autorul reusind ca sa fie si zeflemist si realist in acelasi timp: sunt calitati pe care le imbina foarte bine si pe care lumea din jur il obliga sa le foloseasca in fiecare clipa. Cum altfel poate sa descrie o lume pe care incearca sa o cucereasca si care il subjuga la fiecare pas prin niste norma impuse si pe care este atat de greu sa le doboare? A avut multi ani in care nu a reusit sa fie publicat, din cauza felului in care scria, a trebuit sa supravietuiasca propriilor vicii (bautura si femeile) avand diferite slujbe obscure, dar care exploatau nu spiritul, ci forta fizica. Nici aceste slujbe nu sunt lasate la o parte in proza sa, lucrul ca ambalator sau lucrator intr-un abator fiind descris sub toate aspectele.
Bukowski insa este un fin comentator si un ironic pur, face haz de necaz in fiecare povestire, descriind pe larg atat situatia in care se afla, defectele proprii pe care le cunoaste, le intretine si le exploateaza in interesul propriei literaturi. De altfel, asa si-a construit si viata, a dorit sa impresioneze, iar lucrurile pe care le povesteste atat in proza, cat si in poezie sunt lucrurile pe care le-a trait, impresii personale despre o lume reala. Iar impresia de „pornografie” sau de literatura indecenta este curand uitata de un cititor avizat: este lumea in care traim, in care oricine vorbeste ca personajele lui Bukowski, in care multe femei trec din pat in pat in cautarea nu a banilor, ci a unui om simplu, doritor si atent, capabil, la o adica, sa le ofere un viitor sigur (pentru ca autorul nu este deloc simpatic, nici bogat, dar se ofera cu totul in multe momente).
Imaginea sa este de rebel, de neadaptat la societate, iar atunci cand cineva il ia prea in serios, arunca raspunsuri vagi si amuzante, care il caracterizeaza atat in privinta convingerilor sale, cat si in privinta atitudinii sale fata de cei din jur. Dialogul din „Viata unui bordel din Texas” este ilustrativ in acest sens:
„-Cu ce te ocupi?, m-a intrebat ea.-Sunt scriitor.-A, ce dragut! Si unde ai publicat?-N-am publicat.-Atunci, intr-un fel, nu esti chiar scriitor.-Corect. Si locuiesc intr-un bordel.-Poftim?-Am zis ca ai dreptate, nu sunt chiar scriitor.-Nu, ma refeream la a doua parte.-Locuiesc intr-un bordel.-Intotdeauna locuiesti in bodeluri?-Nu.-Cum de nu esti in armata?-N-am reusit sa trec de psihiatru.-Glumesti.-Ma bucur ca n-am reusit.-Nu vrei sa lupti?-Nu.-Au bombardat Pearl Harbour.-Am auzit.-Nu vrei sa lupti impotriva lui Adolf Hitler?-Nu prea. Prefer sa o faca altcineva.-Esti un las.-Da, sunt, si nu pentru ca m-ar deranja atat de tare sa omor un om, ci fiindca n-am chef sa dorm in vreo baraca, impreuna cu o gramada de indivizi care sforaie si dup-aia sa fiu trezit de vreun tampit cu o goarna, si n-am chef sa port porcaria aia cacanie si care inteapa; am o piele foarte sensibila.”
Parafrazand prima mea recenzie a cartilor lui Bukowski, dar alaturand in aceasta enumerare si femeile cu adevarat impresionate de literatura acestui autor american, suma defectelor lui Charles Bukowski sunt tot ceea ce isi doreste, prin exagerare, un barbat/o femeie de la viata: libertate, adrenalina, lipsa a constrangerii sociale si, apoi, sex, bautura si un partener mereu dornic de sex opus (si, cum am vazut in „Cea mai frumoasa femeie din oras si alte povestiri”, chiar de acelasi sex). Plusand aici cu faptul ca Bukowki este un scriitor in adevaratul sens al cuvantului, iata Paradisul.
Pentru a dovedi insa ca Charles Bukowski se apleaca si asupra altor lucruri decat cele indecente, descriind lumea cu toate defectele sale, este suficient urmatorul exemplu, care ilustreaza o intreaga lume, care poate fi privita atat la nivel principial, dar mai ales generalizata la nivelul politicii partidelor, statelor sau comportamentului uman. Un comportament in care oamenilor simpli, cei care au o anumita bunastare (au ce manca, au unde locui, au suficiente fonduri pentru a-si permite imbracaminte), nu le mai pasa de oamenii saraci, sunt pur si simpli indiferenti fata de soarta celor mai mici. Un comportament in care ne regasim cu totii, nepasatori, neimpresionabili, incercand doar sa acaparam doar noi mai multe functii, mai multi bani, fara sa ne gandim prea mult la nefericirea celorlalti. Nu este greu sa ne transpunem in randurile lui Bukowski din „3 femei” si in imaginea ratelor sau a privitorilor: „o parte din zi ne-o petrecem in parc, privind ratele. trebuie sa ma credeti, cand sanatatea ti-e ruinata de-atata bautura si lipsa de hrana decenta, si cand te-ai saturat s-o faci doar ca sa incerci sa uiti, nimic nu e mai bun ca retele astea. vreau sa zic, trebuie sa iesi din casa, fiindca poti sa cazi intr-o depresie nasoala si curand se poate sa zbori pe fereastra. e mai usor decat ati putea crede. asa ca Linda si cu mine stateam pe o banca si priveam ratele. ratelor nici ca le pasa – nu chirie, nu haine, mancare cat cuprinde – nu faceau decat sa pluteasca pe apa rahatindu-se si macaind. sterpelind, ciugulind, mancand toata ziua. din cand in cand unul dintre aia de la hotel prindeau cate o rata noaptea, omorau creatura, o luau in camera, o jumuleau si o gateau. ne-am gandit si noi la asta, dar n-am facut-o niciodata.”
Charles Bukowski este un autor pe care il voi recomanda oricarei persoane care are simtul umorului dezvoltat, traieste intr-o lume normala si nu in puf si poate sa treaca peste anumite restrictii ale limbajului, inerente acestei lumi.