T raieste in comuna Movila Miresii, are 33 de ani si este mezina intre cei patru copii ai familiei. Din cauza situatiei financiare precare, in copilarie a trebuit sa poarte hainute de la surorile mai mari si sa se multumeasca cu papusile de carpa pe care i le facea mama. La scoala era mereu premianta, o concurenta redutabila pentru copiii oamenilor de vaza din sat. Crede ca pasiunea pentru limba romana a mostenit-o de la mama, o fiinta cu un deosebit simt artistic. Inca de atunci se bucura de admiratia colegilor si a profesorilor pentru poeziile si eseurile pe care le scria. Cand s-a facut mai mare, a reusit sa-si castige singura banii pentru uniforma sau ghiozdan, mergand in vacantele de vara la cules de fructe sau de legume pe la fermele din jurul comunei. Dupa absolvirea Liceului Agricol din Braila, sectia veterinara, avea in buzunar o diploma de tehnician veterinar. Dar, spune Cornelia, daca locuiesti la tara nu este obligatoriu sa-ti placa sa faci injectii la gaini si porci. Imi marturiseste ca ar fi vrut sa studieze la Nicolae Iorga, insa printr-o imprejurare a destinului a ajuns sa faca exact ce nu-i place. Avea 19 ani cand s-a casatorit si a trebuit sa stea un timp cu soacra. La scurt timp, neintelegerile dintre nora si soacra au devenit atat de mari, incat a hotarat sa se mute. Impreuna cu sotul ei, Laurentiu, a cumparat un teren pe care si-a construit casa. Timp de 13 ani, viata Corneliei a curs liniar. Singura curba a fost venirea pe lume a Georgianei, un inger care a reusit sa-i coloreze viata. Revolutia sufletului
Curs liniar numai in exterior, pentru ca in interior era ca un vulcan ce statea sa erupa. Este drept ca sotul ii asigura o viata decenta, este drept ca fetita ii aducea o raza de soare in viata, dar mai lipsea ceva. Nu voia sa mai fie o casnica oarecare, voia sa arate lumii si ei insasi ca are valoare. Dupa ce deretica prin curte, prin casa ori daca era nevoie mergea la camp sa sape pamantul, Cornelia se inchidea in casa si citea. Pasionata de secretele destinului si de propria cunoastere, a inceput sa citeasca tratate de astrologie, numerologie, psihologie, religie si… tot ce-i mai pica in mana. Apoi, cand se simtea inspirata, scria poezie, proza, versuri pentru cantece. Stia ca poate niciodata aceste lucrari n-or sa vada lumina tiparului, dar, chiar si asa, aceasta pasiune, odata asternuta pe hartie, o golea de acea energie imensa care o distrugea pe dinauntru, acea energie care se cerea consumata, ca un foc ce vrea sa arda. De multe ori se trezea cu fata uda si nu putea opri lacrimile izvorate din ideea ca viata nu are rost. In acele momente, se uita la fetita care se juca nestingherita cu papusile si realiza ca acel inger reprezinta motivul ei pentru a trai. Ca si cum ar vrea ea insasi sa reintre in acea perioada, imi citeste cateva randuri din jurnal: Ma cert cu viata mea ce-mi pare goala, rece si dureroasa. Incerc sa gasesc inlauntrul meu o clipa de fericire cu care sa ma hranesc acum si care sa ma ajute sa depasesc momentul… Si, da, momentul a fost depasit pentru ca tot in acea perioada Cornelia si-a propus sa fie puternica, sa-si ia singura viata in maini. Pana cand o sa-si planga de mila?
O experienta transformatoare Fiinta aceasta nu are stare, parca vorbeste cu tot trupul. Mainile nu-i stau locului si din cand in cand isi arunca privirea la fetita care isi face lectiile la masa de scris. Privind-o, inteleg ce inseamna sa fii o locomotiva. Unde ajunseseram? A, la cotitura in destin… Sunt pasionata de numerologie si iata cum se potrivesc lucrurile: sunt nascuta pe 26, iar in anul 2006, pe 26 ianuarie am primit o oferta de lucru ca farmacist veterinar la noi in comuna. Am ratat-o fiindca nu m-am pus de acord cu sotul meu. Destinul nu s-a lasat si, pe 26 martie acelasi an, am primit o oferta de munca in Italia. Sa vezi ghinion – am sosit in Italia pe 28 si, chiar inainte cu o zi, boala batranului pe care trebuia sa-l ingrijesc s-a agravat asa de mult, incat a ramas imobilizat la pat. A plecat in Italia ca menajera, peste vointa sotului, pentru ca avea un vis: acela de a urma o facultate si de a nu mai fi umilita de ceilalti doar pentru ca nu are o diploma. S-a gandit ca poate viata i-ar oferi chiar sansa sa devina ziarist. In plus, voia ca fetita ei sa nu duca lipsa de nimic… Timp de trei luni, Cornelia a cunoscut cea mai profunda transformare: un batran care facea pe el si trebuia schimbat de pampers, spalat, sters la gura din cauza secretiilor abundente, hra-nit, absolut tot. Si asta 24 de ore pe zi, pentru ca noaptea, din 30 in 30 de minute, o striga pentru nu stiu ce jena. La inceput, plangea tot timpul si se gandea ca ar fi fost o doamna daca s-ar fi angajat la farmacia veterinara din sat. In plus, ar fi fost si aproape de micuta ei, de dorul careia i se sfasia sufletul. Ca si cum n-ar fi fost de ajuns, batranul avea o fiica obeza care suferea de diabet si pe care, de asemenea, trebuia s-o ingrijeasca. Totusi, familia de italieni o respecta. Si cum altfel daca ea gatea, facea curat, batea un cui sau se catara pe scara sa repare oarece stricaciuni, gradina inflorea sub mainile ei, iar praful nu indraznea sa se mai aseze pe mobila. Italienii o mai respectau si fiindca a acceptat sa faca o munca umilitoare pentru a-si implini un vis.
Anuntul din ziar, primul pas spre jurnalism Cand s-a intors in Romania, Cornelia a urmat cursurile scolii de soferi, apoi a devenit studenta a Facultatii de Geografie si visul sau va continua, pentru ca vrea sa obtina un masterat in jurnalism. Anul 2007 a insemnat un fel de recolta a perioadei in care s-a simtit inutila si umilita. Probabil ca scoala vietii, pe care din pacate nu o absolvi decat daca dai mai intai cu capul de toti peretii, isi scria diploma. A primit postul de laboranta la statia de tratare a apei potabile in comuna. Si cand credea ca totul va curge linistit, un anunt in ziar ii atrage atentia. La inceput respinge ideea, dar parca ceva din interior nu o lasa. Se asaza in fata calculatorului si incepe sa scrie: Stimata redactie, azi am avut o zi plina de energie, maine poate n-as mai avea curajul sa scriu… In anuntul dumneavoastra spuneati ca aveti nevoie de redactori. Ei bine, dati-mi o sansa pentru a-mi indeplini visul de a deveni jurnalist!. Rade si imi spune ca, in entuziasmul ei, uitase sa treaca numarul de telefon. Credeti ca cei de la Monitorul de Braila au putut sa fie indiferenti cand i-au citit biografia? Credeti ca poezia pe care le-a trimis-o a fost ignorata? Chiar si fara numar de telefon, cei de la redactie au gasit-o. Acum, pe paginile ziarului, condeiul Corneliei scrie despre faptul ca violenta este ultimul refugiu al incompetentei sau cat de grele sunt cararile strainatatii… Dar visele ei nu se termina aici. Abia asteapta sa vina alegerile si sa candideze pentru functia de consilier la primarie, pentru ca sunt multe de facut in comuna ei: Nu pot sa trec prin viata asta fara sa las ceva in urma. Si nu numai material, ci si spiritual. As inventa o scoala unde se predau cursuri despre importanta surasului, a iubirii… Prea multa lume incruntata, prea multe fete posomorate in jurul meu!.
Fara indoiala, Cornelia Viju este o luptatoare. In ea zac o pasiune si o dorinta de afirmare cum rar am intalnit. Crede ca viata este un munte abrupt care trebuie urcat treapta cu treapta, incet si constient, pentru ca fiecare pas ne maturizeaza si eu nadajduiesc sa ajung in varf, locul de unde panorama vietii mele va crea un tablou unic.
